Cum sa intelegi Romania mai bine: vizitezi Curtea Veche

Sambata am avut marea ‘onoare’ de a vizita Curtea Veche a Bucurestilor, singurul metru patrat de istorie medievala in imensa intindere de beton si praf. O experienta 100% romaneasca, pana in cele mai mici detalii.  Promovarea zero a locului (chiar sunt curios cati dintre voi stiu unde e?) impreuna cu pasiunea vanzatoarei de bilete (ca ghid e prea mult spus), m-au facut pe mine sa regret ca am dat banii sa trec dincolo de gard si sa ma simt din nou rusinat ca sunt roman. Dar cum asa? De ce asa? Pietre de mormant si varii placi comemorative aruncate efectiv pe iarba pentru o ‘atmosfera de vechi’, gunoaie, catei (da, catei!?) inauntru, niciun panou informativ (noroc cu pliantul care abunda in ’s-au’ cu sensul de ‘ori’ ). Practic nu e decat o mare ruina, fara niciun intreg arhitectural care sa aiba vreun sens, vreo linie din care sa intelegi ceva, marginita fie de alte ruine sau de geamurile unor restaurante prin care clientii curiosi se uita la tine ca la maimutele de la zoo. Este un amestec profan de piatra de rau veche, originala, si caramida noua, marmura comunista si beton fad. Terasa, care speram ca va mai salva ceva, am resimtit-o ca pe o rasucire de cutit. De jur imprejur un peisaj inghesuit, dezolant, sub picioare un lemn putred sau o dala de marmura a la metrou si in fata o falnica incercare de coloana…mi-e jena…mi-e jena in primul rand ca alaturi de noi erau numai si numai straini, care saracii incercau sa prinda un cadru cat de cat mai acceptabil, sa ramana totusi cu o amintire frumoasa.

Dar pana la urma asa suntem: schimbatori, neinteresati de trecut, dornici de un progres cat mai rapid, desconsiderand etapele firesti, neiertatori cu ce nu mai e misto. Am vazut un olandez cum incerca sa zambeasca atunci cand femeia de la poarta ii explica in romana sa coboare pe niste scari sa vada ceva, incercand in acelasi timp sa alunge cainele din drumul lor. Sa fi fost oare un gest de mila sau mai degraba o incercare de a masca frica provocata de o Curte mult prea veche?

PS: Curtea Veche se afla in imediata vecinatate a ruinei in devenire, Hanul lui Manuc, la nici 3 minute de Lipscani si la 30 de secunde de nebunia de pe Splaiul Independentei.

Criza noastra guvernamentala aka Hallitus Pula

Se spune ca multe lucruri le meritam. Dar oare meritam sa halim actuala criza guvernamentala ? (multumiri eterne lui Vlad)

Taiati-mi apa ca sa realizez care este valoarea ei

De doua zile traiesc unul dintre cosmarurile animalului urban: lipsa apei, de orice fel, fie ea calda sau rece. Brusc si fara vreo notificare in prealabil ma vad pus in situatia de a nu stii cum sa ma descurc. Oraseanul din mine ramane perplex cand trage apa la baie si nu se intampla nimic, cand da drumul la dus si tot nimic sau cand roteste robinetul pentru a constata acelasi mare nimic. Adica apa din tevile ruginite ale acestei obscure cladiri de 8 etaje nu mai are destul putere sa ajunga pana la 3? Apa – element esential al vietii, ca si oxigenul, nu mai exista? Clar incep sa o iau razna, dar de ce sa nu o fac? La o adica, eu cum am spalat vasele pana acum? Dar dusul cum l-am facut? Trebuie sa mai existe o cale..poate nu la fel de simpla dar cu siguranta cu o mai mare implicare?

Si da, exista. Setea de apa a starnit in mine o aspra sete de viata. Ma simt din nou ca un copil. Rad si ma joc cu clabucul facut de apa din castronul in care imi spal  putinele vase murdare. Zambesc cand vad ca dintr-un singur pahar de apa am reusit sa ma barbieresc si sa ma si spal pe dinti. Ah ce incantat sunt cand vad ca apa care zacea in galeata cu mop e folosita acum pentru a face curat  in locul unde m-am lasat cuprins de chemarile naturii. Cat de valoros e acum fiecare strop de apa care se scurge incet incet in paharul pe care il voi umple pe jumatate ca sa mai am ce bea si mai tarziu..

Viata, daca nu te omoara, te caleste. Iar cu cat iti ofera mai multe coborasuri cu atat te bucuri mai mult de suisuri. Astazi recunosc ca ma gandesc cu inima grea la miliardele de oameni din intreaga lume care nu au acces la apa. Ma gandesc cu groaza la momentul in care Planeta plina de homo sapiens insetati ramane brusc fara apa…Dar mai presus de orice realizez cat de important este un lucru care de multe ori este tratat cu indiferenta: apa.

De la Micul Paris la Marea Venetie

Daca ai (ne)fericirea  de a locui in Bucuresti stii cu siguranta ca orice mic planset al norilor provoaca invariabil lacrimi de furie ai celor ce sunt nevoiti sa se deplaseze fix in acel moment din punctul A in punctul B. Noroc cu sistemul de canalizare care infrumuseteaza totul cu mari coloane verticale de apa refulata..Iar daca acestea nu ar fi de ajuns, mai trebuie sa te mai si scuturi pe pantaloni, ocazional si pe tricou, de apa intinsa artistic pe tine de mitocanii urbani care conduc in cea mai mare graba de parca nu ii asteapta un nou blocaj in intersectia urmatoare. Dar macar fii fericit ca, spre deosebire de toti cei din jurul tau, tu ai sandale in picioare si trebuie sa treci printr-o balta de 20 cm..De fapt tu si blonda care se chinuie sa se suie in Peugeotul inundat pana la usa.

Prin orice ai trece insa trebuie sa recunosti: farmecul Micului Paris interbelic a apus de mult; acum stralucesc apele intinse ale Marii Venetii…

Catedrala Mantuirii Neamului prin opulenta

110 metri. 30 etaje inaltime. 38.000 metri patrati. 12 lifturi. 250 de locuri de parcare. In mare cam acestea sunt cifrele care caracterizeaza dorinta Patriarhiei Romane de a avea cel mai mare, cel mai frumos, cel mai luxos mall religios. De-abia astept sa ma plimb pe holurile opulentei constructii, sa investesc in cele mai variate obiecte decorate religios si sa ma bucur de cel mai periculos sentiment: mandria ca apartin neamului cu cea mai mare biserica. Insa inainte de a face toate acestea regret nespus. Regret ca e nevoie de monumental pentru a trai divinitatea. Regret ca e nevoie de lux si material pentru a putea fi auzit de Dumnezeu. Regret ca trebuie sa iubesti oamenii indiferent de origine, sex, varsta, venituri, privindu-i din turnul de 110 metri de marmura. Religia noastra il are in centru pe Iisus. Insa cu siguranta Mantuitorul nu era invelit in cea mai scumpa matase, nu purta incaltari din cea mai rara piele si nu isi tinea predicile in cel mai opulent templu. Pacat ca puterea exemplului nu functioneaza. Pacat ca religia dezbina ceea ce credinta uneste.